Ce-ar fi daca...

[dalV]

Ce-ar fi daca n-ar exista decât clipa prezenta? Doar atât. Ar fi incorect sa spun ca "ar dura la nesfârsit", pentru ca n-ar fi decât o clipa, dar ea ar fi tot Timpul.

Si toate amintirile noastre ar fi false. Am crede ca ne-am nascut, ca am copilarit, ca ne-am indragostit, ca intr-o zi vom muri, in realitate toate astea ar fi lucruri neadevarate, fie implantate de Cineva, fie secretate de propriul nostru creier ca sa pacalim atrocitatea punctiformitatii timpului. O singura clipa, in care n-am avea timp sa facem nici un pas, si nimic altceva: tot restul ar fi minciuni. Am fi niste statui.

Poate ca lucrul asta e adevarat, intr-o anumita circumstanta. Ce-ar fi daca, dupa ce am muri, am pastra, pentru eternitate, senzatiile, sentimentele, gândul exact din clipa mortii? Si daca am sti cu siguranta acest lucru?
 Am petrece, poate, toata scurta noastra viata pregatindu-ne, astfel incât clipa mortii sa fie cea mai frumoasa clipa? Sau am continua sa traim prefacându-ne ca n-o sa murim?

[dalV]

Nota: desigur ca aici pot fi puse orice alte "ce-ar fi"-uri, nu doar comentarii la acesta. Cam ca un concurs de minciuni, sau de fantasmagorii.

[dustweaver]

Bre, ma inspaimantzi. Asta cu "dar daca amintirile-mi sunt programate" apare cateodata ca senzatie, cand imi dau seama ca inca din clipa urmatoare intamplarii ei "reale", amintirea capata o soarta... daca nu dinainte de a se-ntampla. Cred in "persistenta memoriei" (sa zicem, parafrazand :-)), cred, adica, in congruenta amintirii de azi cu aia de alaltaieri si de acum zece ani,  iar senzatia asta combinata cu un "deja vu" pregnant, desi indefinit (oare nu asa "trebuie" sa fie un deja-vu?), ma infurie de cele mai multe ori, desi imi da speranta...  :whistle:

Sau, mai rau, ce-ar fi daca deplasarea in Timp ar fi posibila si acum suntem, de fapt, veniti din viitor sau trecut si (re)traim secunda asta? Huh, suna banal...

Despre moarte nu discut, am o tanatofobie cumplita si destul de irationala, inclin sa cred.  :-)

[Furnika]

Ce ar fi daca totul ar fi un vis? Poate odata sa ne trezim de fapt din visul asta undeva unde nu exista nici o lege a fizicii, in care timpul si cele trei directii ale spatiului ar fi doar niste abstractii din visul nostru. O lume in care realitatea  este 'reala' si nu doar vis?

[dustweaver]

Ce ar fi daca totul ar fi un vis? Poate odata sa ne trezim de fapt din visul asta undeva unde nu exista nici o lege a fizicii, in care timpul si cele trei directii ale spatiului ar fi doar niste abstractii din visul nostru. O lume in care realitatea  este 'reala' si nu doar vis?

Da, in asta prefer chiar sa cred... cu speranta ca n-o sa mai port dupa mine "sabloanele" ruginite ale mintii omenesti...

[dalV]

Io nu vorbeam de credinte (ala e alt topic), ci doar de "ce-ar fi"-uri

Tanatofobia e unul dintre lucrurile cele mai firesti din lume. Hai ca mai fac un topic.

[dustweaver]

Mea culpa :-). Era o forma de-a spune ca, daca ar fi asa, cu sau fara acea minora conditie :-), io as fi un om fericit ("cel mai ~" ?).

Ce-ar fi daca ar exista cu adevarat Revelatie? Daca, undeva, pe parcursul vietii, ni s-ar permite brusc un "moment de gratie" in care sa "credem fara a cerceta" ca fundamentele lumii-s cu totul altele decat am crezut, poate, pana atunci? In ce am continua sa credem oare ? Cam retoric... :-)

[dalV]

Eu "cred" ca ni se intâmpla, poate chiar de mai multe ori, dar  uitam,  intr-o secunda, sau, daca avem noroc, a doua zi.

[clebs]

da...oare de ce uitam lucrurile bune asa repede?

[dalV]

Asta e stofa din care suntem facuti: ne amintim si uitam in acelasi timp, si ne plictisim mereu.

In "Kymia al saada", ibn'Arabi spune ca, in Rai, Dumnezeu va avea grija sa avem distractii mereu noi, ca altminteri ne-am plictisi si de cea mai minunata dintre desfatari.

[dalV]

Ce ar fi daca totul ar fi un vis? Poate odata sa ne trezim de fapt din visul asta undeva unde nu exista nici o lege a fizicii, in care timpul si cele trei directii ale spatiului ar fi doar niste abstractii din visul nostru. O lume in care realitatea  este 'reala' si nu doar vis?

Esti adeptul filozofiei idealiste? Dar, lasa-ma sa te intreb, ai mentionat irealitatea celor 3 directii ale spatiului, de ce nu si irealitatea timpului? Mai greu de imaginat? Mie imi vine mult mai usor sa ma gândesc ca timpul e iluzia. Spatiul si materia mi se pare foarte reale.

[Lulu]

Va trebui sa ne obisnuim cu ideea ca si timpul, a patra dimensiune, are aceleasi drepturi la relativitate ca si celelalte. Si ce lucruri fascinante rezulta de aici si ce puteri miraculoase ne insusim deodata !

[FataVerde]

Ce-ar fi daca n-ar exista decât clipa prezenta? Doar atât.
...
Si toate amintirile noastre ar fi false. Am crede ca ne-am nascut, ca am copilarit, ca ne-am indragostit, ca intr-o zi vom muri, in realitate toate astea ar fi lucruri neadevarate, fie implantate de Cineva, fie secretate de propriul nostru creier ca sa pacalim atrocitatea punctiformitatii timpului.

Pai n-ar fi nimic, daca n-am afla asta niciodata. Oricat am vrea sa ne imaginam cum ar fi, mintea noastra nu poate trece de bariere. E ca si cum ai vrea ca un orb din nastere sa inteleaga culorile.
Daca am afla, ei, asta-i altceva.
Ar fi ingrozitor de plictisitor.
Statui capabile de himere.
Bleah!

[mada]

Poate ca lucrul asta e adevarat, intr-o anumita circumstanta. Ce-ar fi daca, dupa ce am muri, am pastra, pentru eternitate, senzatiile, sentimentele, gândul exact din clipa mortii?

In religia ebraica era o chestie de genul asta, dar intr-un sens mai extins - asa cum este surprinsa existenta "viata" omului in clipa mortii, la fel isi va trai viata (de dupa) in Seol (Sheol)

[dalV]

Interesant, nu? Iadul, gheena, n-au existat de la inceput. La inceput era doar Seol, uitarea. Nici satan nu parea sa aiba putere asupra ei. Ce-o fi mai bine? Iadul, sau uitarea?

Si de ce tinem atât de mult sa existam dincolo de noi, sa nu fim uitati?

[dalV]

Dar asta merita alt topic.

Citeam cartulia aia,  cu eseu despre orbire. Ce-ar fi daca am fi cu totii orbi? Dincolo de consecintele imediate ale unei orbiri, cum erau in cartulia aia Cum ar fi fost daca n-am fi fost niciodata vazatori? Cum ar fi fost spatiul pentru noi? Proprietatea, casa, lumea?

"O lume doar de muzica"

Nu caut neaparat raspunsuri la intrebarile astea. E mai mult un topic dedicat intrebarilor in sine. Raspunsurile sunt si ele binevenite, pentru ca ele nu fac decât sa intregeasca intrebarea, nu o distrug, cum e cazul intrebarilor obisnuite (cât e ceasul, când a trait tutankamon, etc.)

[Lulu]

Daca ar fi posibil, as alege sa imi petrec anual o saptamana de vacanta in copilaria mea. Sa fiu o saptamana iar la bunica-mea, cu mintea si inima de atunci dar cand ma intorc senzatiile traite sa fie puternice si proaspete, ca sa ma tin un an. Mi-am dorit asta pentru ca imi dau seama ca incep sa le uit  :'-(

[dalV]

Daca ar fi posibil, as alege sa imi petrec anual o saptamana de vacanta in copilaria mea. Sa fiu o saptamana iar la bunica-mea, cu mintea si inima de atunci dar cand ma intorc senzatiile traite sa fie puternice si proaspete, ca sa ma tin un an. Mi-am dorit asta pentru ca imi dau seama ca incep sa le uit  :'-(

Le uiti in sensul bun sau rau? Când ma gândesc la copilarie, imi apare ca o vârsta de aur, un fel de respiratie paradisiaca. Totusi, cu un imens efort de obiectivitate, imi dau seama ca pe atunci nu eram la fel de fericit pe cum imi amintesc. Eram bântuit, nu numai de zâne, ci si de stafii si balauri.
Interesant lucru, amintirea. E un proces creator. Viata noastra, pe masura ce imbatrânim (intreaga viata, nu ma refer la momentul prezent), devine mai frumoasa si mai neadevarata Ca viata ar fi o iluzie, e asadar un ideal de care ne apropiem asimptotic.
Iata deci o alta consecinta a nemuririi, la care nu ma gândisem pâna acum: viata nemuritorului, ar fi, pâna la urma, complet neadevarata. Si nemuritorul n-ar sti!

Poate suntem nemuritori, si nu stim.

[Lulu]

Vlad, ai dreptate cand spui ca amintirea nu e tocmai conforma cu realitatea dar daca ar fi, Dumnezeule, cina ar mai sta in fata ei fara sa planga ? Eu am ales din copilarie ce mi-a placut si cu siguranta ca fantezia mea a completat pe ici pe colo, a inlocuit lucrurile urate cu poveste cu zane si asa mai departe. Ce mi se pare trist e ca acum, ca adulti, e mult mai greu sa inlocuim amintirile neplacute cu povesti cu zane.

[kp]

pe aceeasi tema citez aproximativ din camil petrescu:

"sufletul uman este alcatuit si dintr-o functie creatoare de iluzii care nu se stie cand devin autosugestii, si orice sinceritate trebuie suspectata numai cu masura"

[dalV]

Asa e.

Oare modelul ideal de viata, catre care amintirea noastra se indreapta fara ca noi sa stim ori sa vrem, exista pe undeva? Exista o lume paralela unde vietile noastre iluzorii sunt reale? In care poate locuim cu adevarat, si aici suntem doar niste vise, cum zicea furnica.

[dalV]

Mai am una. (De-a lui Nietsche? Nu mai stiu.)

Ce-ar fi daca...Timpul ar fi nesfârsit. Asta ar insemna ca orice combinatie de atomi a universului se poate repeta; statistic, se poate, daca timpul e infinit. Asta inseamna ca, peste miliarde si triliarde si catralioane de milenii, lumea va exista din nou, exact cum e acum, si ne vom retrai vietile exact cum sunt acum. Si inca o data, peste alte câteva catralioane de ere. Si tot asa.

Eterna reintoarcere, parca ii zicea.

[Mira]

anumite experiente "limita" creeaza senzatii de detasare de sine. De exemplu, o operatie complicata cu anestezie rahidiana, cand iti dai seama ca depinzi de medici si iti lasi pur si simplu viata / iti pui toata speranta in medicii aia. E o senzatie cumplita, ca si cum nu ai mai exista, ca si cum ti-ar fi indiferent (desi "indiferenta" asta e o speranta ca altii te-ar putea salva mai bine decat tine insuti). Cred ca si moartea e ceva asemanator, simti cand se intampla si te lasi, pur si simplu. Sau lupti, dar in ultima clipa e inutil, pentru ca simti inutilitatea...
ce-ar fi daca ne-am bucura mai mult de viata, ca e scurta si trece...
"carpe diem", poate nu-i chiar o prostie...

[dalV]

Nu e o prostie, dar e o expresie mai mereu prost înţeleasă.

[danya]

Ce ar fi daca nu am mai fi invatati despre lume si fiecare si-ar denumi in feleul lui lumea, experientele obiectele, culorile.

[dalV]

Am fi ca primii oameni (era pe aici un topic, chiar, aş putea scoate şi o însemnare de blog din asta). Ar fi cu siguranţă extraordinar de frumos.

[danya]

fiecare om ar fi o lume.


ideea mi-a venit cand am aflat ca sunt discromata, ca sa fiu sincera. tot ceea ce stiam eu dspre culori era iata posibil sa nu fie adeavrat. sau era al feld e adevarat doar ca nu era la fel cu ce stiau ceilaltid espre subiect. si , da, extrapoland la absolut tot ce ne inconjoara...eu cred ca e putin scary. Dar paote ca asa nu am mai semana atat de mult....

[dalV]

Am fi mai "adevăraţi". Poate nu am şti cine suntem, dar am şti sigur că suntem.
Pe de altă parte, am depinde în exclusivitate de noi înşine, ceea ce n-ar fi prea bine. N-am mai cunoaşte marea lui Odiseu, iubirea lui Petrarca, Luna atâtor oameni uriaşi. Noi am fi poate mai bogaţi, dar lumea înconjurătoare ar fi mai săracă.

[noa]

ce-ar fi dacă oamenii şi-ar folosi CU ADEVĂRAT măreţul dar primit de la Dumnezeu, adică darul vorbirii şi ar învăţa SĂ COMUNICE?! "comunică cu mine, prinţeso!".

[danya]

darul vorbirii si-l foloseste toata lumea. insa unii au un vocabular mai redus decat altii.

[dalV]

E a doua oară când după un schimb de replici cu danya îmi pică o mare fisă! Mulţumesc frumos! Ce-mi plac forumurile astea. Nu-ş dacă mai am timp să scriu în seara asta însemnarea de blog, sper să nu uit până mâine.

[noa]

darul vorbirii si-l foloseste toata lumea. insa unii au un vocabular mai redus decat altii.

vorbeam de comunicare, nu de vorbit. nu ştiu cum să zic... după părerea mea, marile probleme ar putea fi rezolvate, dacă oamenii ar spune ce gândesc, ce aşteptări au de la cei de lângă ei, ce nemulţumiri au etc. din păcate, preferăm să "rumegăm" nemulţumirile în mintea noastră. din păcate, la apariţia unei scântei care poate duce la scandal, ne apucăm să azvârlim tot felul de vorbe "de dulce" sau, şi mai grav, dorim să arătăm ce pumni de fier avem.
PS: sorry, am nişte probleme personale şi-mi arunc frustrările pe aici. promit să mătur, mai târziu.

[danya]

rumega linistita , nu vad vreo problema.
Nu stiu cat de bine e sa spui chair ce gandesti... sau ca sa fiu mai exacta sa actionezi sub infleunta impulsului de moment. E drept insa ca atunci cand sunt mari probleme, si de durata...comunicarea asta e se transforma mai degraba intr-un razboi. E posibil sa fie si vorba de o sincronizare proasta cele doua persoane desi dispuse sa rezolve problema o fac inn timpi diferiti. de aici se ajunge la vorba aia  ca doar unul cedeaza...
Altfel, situatiile sunt privite in mod cu totul diferit de oameni. Si ceea ce pe tine te frustreaza la maxim e posibil sa para o bagatela in ochii celuilalt. Ei si de aici sa vezi cantec!

[noa]

cântec?! hehe!!! Cenaclul "Flacăra" ar simţi că are cântece prea puţine...
în problemele pe care le am eu, persoanele care-mi provoacă nervii ştiu exact cât de importante sunt pentru mine lucrurile, dar...who cares?

[danya]

or fi ambitii? incapatanari? neatentie? Intentie?
eu zic sa-l/ o urli putin. Asta ca sa deschizi canalul de comunicare.

[noa]

or fi ambitii? incapatanari? neatentie? Intentie?
eu zic sa-l/ o urli putin. Asta ca sa deschizi canalul de comunicare.

iubire, e vorba de SOCRII mei. menţii sfatul?!

[danya]

loool. nu, impusca-i direct.

glumesc. eu nu va prea cunosc. daca stai cu ei e cam grav. daca nu.....ignora-i o sapt politicos pana te hotarasti ca nu merita sa-ti faci sange rau si inima rea. am auzit ca e grava boala asta.
zic si eu asa...nush ce probleme ai.

[noa]

ei stau la parterul casei, noi la etaj. vrem facem ca partea noastră să ne aparţină şi în acte(act de vânzare-cumpărare). mama a zis că plăteşte ea. sora souţului meu, când socru-miu i-a zis ce vrem noi, a zis că se simte jignită(vezi Doamne, ne-om imagina că riscăm să vrea ea ceva din partea noastră de casă?!). de discuţia asta, soţul meu a aflat când s-a dus la socrul meu, să-l ia să meargă la cel care ar trebui să facă chestia aia cu cadastrul... nici cumnata mea, nici socrul meu n-au simţit că e cazul să urce la noi, pt a discuta. rezultatul?! păi...dacă a mea cumnată a avut părerea respectivă, socrul meu nu mai vrea să trecem etajul pe numele nostru. îmi vine să mor cu ei de gât! nu vreau să fiu în pielea soţului meu care, desigur, suferă cumplit, când vede ce diferenţe se fac între el şi sora lui. culmea e că, în principiu, cumnata mea e o tipă super ok.
ceea ce ţi-am zis mai sus reprezintă o parte din probleme. a mai fost ceva cu nişte bani, despre care socrul meu uitase că i i-am dat... la astea se adaugă multe alte tâmpenii. pe mine mă doare foarte tare că, în timp ce ai mei nu mai ştiu cum să ne ajute, socrii mei nu mai şltiu cum să ne dea în cap! ei sunt genul de părinţi care doresc să-şi controleze copiii...până la adânci bătrâneţi. cu soţul meu au reuşit...până s-a căsătorit cu mine. cu cumnata mea...nu mai au cum să facă asta, deoarece stă la casa ei de mulţi ani(ea are apartament pe numele ei, noi nu putem avea o "acasă" şi în acte). cred că marele necaz am socrilor mei constă în faptul că eu nu mă las controlată de ei şi, culmea nesimţirii, l-am rupt şi pe al meu soţ de sub influenţa lor.
ar mai fi multe de zis, dar...mă opresc, deocamdată, ca să nu te ia somnul.

[danya]

uooof.....nici n-as vrea sa ma ia somnul dupa asta...
Dar pana la urma nu e bina sa tragi o gura de  aer , sa discuti cu sotul si sa va duceti amandoi sa va pledati cauza? desigur vor zice probabil ca nu va da nimeni afara , ce nevoie aveti de acte..etc etc...
In principiu alta solutie oricum nu prea aveti si cica vb blanda si bine condusa aduce mai mult decat bosumflarea. ca nu ti se apre corect ce fac ei, asta e alta treaba...si nu te ajuta in vreun fel sa ajungi la rezultatul pe care ti-l doresti.

cat despre cumnata...zici ca si-a bagat dracul coada, huh?
hai cheer up, fa-ti un ceai ...cs where is a will there is a way!

[noa]

din păcate, cu socrul meu nu prea poţi purta o discuţie! după primele cuvinte, începe să pozeze în victimă, zicând chestii de genul:"da, sunt un tâmpit!!! n-o să mai vorbesc nimic, de-acum încolo"etc. în condiţiile date, cum ne mai pledăm noi cauza?!
soţul meu nu poate discuta cu tatăl său aşa, normal, cum discută doi oameni(nu mai zic "tată şi fiu"), când e vorba de probleme. se enervează amândoi şi...gata. cred că d-aia evită soţul meu să poarte astfel de conversaţii. când a auzit de ceea ce a zis cumnata mea, Edi(soţul) era negru de supărare. îl doare sufletul, îţi dai seama! de aceea, mai las să treacă un pic, până să mai discut cu el, să-l determin să facă în vreun fel, să rezolvăm problema.
într-un fel, mă gândesc că e mai bine să nu ai fraţi, pentru că, astfel, nu poate apărea acea diferenţă, făcută de părinţi, între copii. trebuie să fie tare dureros!

[Mira]

la cursurile de lingvistica am studiat tot felul de experiente ale copiilor, din momentul invatarii limbii. Ideea era ca, inainte de a vorbi, universul copiilor este vast, iar limbajul invatat inca de la cateva luni  ingusteaza enorm posibilitatile copilului de a pricepe lumea in felul sau. Cuvintele, la cei mici, au semnificatii mult mai bogate si sunt percepute altfel decat se intampla in cazul adultilor. Dar ce ne-am fi facut, totusi, fara cuvinte? Fara sansa asta minunata de a prinde intr-o forma rostita/ scrisa sensurile lumii? Si ma intreb cat de mult am fi putut sa cunoastem lumea, daca n-ar fi fost cuvintele? Ar fi fost o cunoastere empirica si nu neaparat adevarata. De cand avem cuvintele, lumea a ramas la fel, dar putem sa o vedem in mii de feluri. E mai interesant asa. Cat despre neincrederea lui Vlad in cuvinte... as spune doar ca aici e farmecul "povestilor": chiar daca nu au puterea celor dintai cuvinte scrise/ rostite, se intampla sa intrezarim, printre randuri, lumi inchipuite sau reale de o frumusete greu de suportat...
Chiar si cunoasterea de sine se intampla prin cuvinte. Cat de minunate unele suflete, care se rostesc in cuvinte potrivite. De ce ne place poezia? Sau ce ne place intr-un poem? Nu cumva cautam sufletul, esentialul, farama de viata din spatele cuvintelor? Nu ne uimeste harul poetului X sau combinatiile miraculoase de cuvinte? Cel mai mare castig cred ca e asta: putem sa incercam epuizarea limbajului, chiar daca asta nu se va intampla niciodata.... ce poate fi mai frumos decat sa lupti chiar si-n zadar si sa scoti tot zaharul din cuvintele care ne-au ingustat orizontul intelegerii lumii... Poate ca daca eu spun "verde" si o spun in asa fel incat sa nu mai insemne "verde" (si altcineva sa inteleaga cu totul altceva), poate atunci sunt mai aproape de omul de demult, dar si cu un pas inaintea cuvintelor...

[FataVerde]

Poate si la cuvinte ca si la muzica ca si la imagine (culoare, efect vizual, forme), este acel ceva ce rezoneaza cu tinele (lungimi de unda, electromagnetism, impulsuri electrice, chimii absracte, ziceti voi ca eu nu ma pricep)

[dalV]

Da, poate om avea fiecare un cuvânt secret al nostru, cu care rezonăm. Mantra.