In ultimele vremuri, imi vine presque imposibil a scrie. Pot rosti, vorbindu-mi narcisist si jalnic mie insami (marturisirea no. 1, si o fac in mod tragic mai intotdeauna - sa nu am ce spune altora? Sau sa ii consider nedemni, precum deaunazi Moromete, a imi fi partasi curgerii neliniare si frustrante a gandurilor? Incert - inca.) Fluiditatea ideilor sporeste in ritm verbalizat, insa a scrie imi vine jenant de greu. Ma curent aflu intr-o carenta de exprimare care sa posede un oarecare sens. Nu ii pot face pe oamenii-fluturi sa ma inteleaga. Fac pentru moment analogia metaforica a oamenilor cu fluturii pentru ca imi va fi de folos mai tarziu, cand nu va mai trebui sa o explic sau sa o repet.
Am trecut printr-o experienta care mi-a deschis intr-o justa masura ochii in privinta-mi. Ultimele zile stranse ca intr-un buchet in pseudosaptamani, imi dadeau impresia a avea in componenta 4 zile a cate 18 ore (nu aveti senzatia ca timpul in 2000+ aka macar 2002-2006, s-a comprimat in mod real - nu doar la nivel de senzatie si de autoinducere sau pe nivel de factori subiectivi? Eu incep a o crede serios. Timpul scade pe masura ce trece. O ora in 2007 nu dureaza identic cu una din 1809. Secundele se pliaza si masuratorile sunt eronate. Si nu sunt de vina numai agitatia si stressul ultimelor zeci de ani (contribuie si acestea, in mod semnificativ, evident, insa nu definitoriu)). Revenind (incerc a nu ma mai further inhuma in dizertatii si a pastra o decenta continuitate - a se retine totusi incerc-ul), am incercat deci in aceste zile sa imi rezolv niste toane si dezirabilitaturi tinute adanc in interioru-mi. Una dintre ele tinea de domeniul scenei si de al teatrului. M-am prezentat sfioasa la usa pazita de cerberi interiori din cadrul Palatului Copiilor (dupa varii indicatii nejustificate/nejustificabile ale adevaratilor portari - insa nu si luntrasi peste styx aka ale institutiei coridoare serpuite). Am aflat intr-un final usa cu pricina si am asteptat cuminte ca cineva sa iasa sau sa intre pentru a pune intrebarea/ile de rigoare cu privire la *iubit*ura mea potentiala integrare in cercul de actorie. In fine, credeam ca mai am de asteptat echivalentul 2007 al catorva minute bune (astfel ca ma jucam cu o bomboana cu cafea plimbandu-o prin zone nedescoperite ale cerului gurii, pentru a imi gasi de lucru si a nu muri de inanitie in acelasi timp). Insa Pronia nu fu de acord. Din sala iesi cel pe care il stiam/presupuneam a fi coordonatorul activitatii teatrale in Palat. Eu, cu bomboana. Profu', mergand repede, cu un vizibil scop ce presupunea invrajbite actiuni locomotoare, imi ingaduie o privire fugaropasageraintrebatoare. Profitand, prezint persoana-mi si motivul stationarii pe hol. Ma intreaba ce an sunt si alte rigoritati. Eu raspund mutand bomboana in partea laterala a gurii, in portiunea in care aparea bombata, apoi tac plimband bomboana inapoi inauntru, deasupra limbii, unde nu se mai zarea. Asta repetat, pentru fiecare intrebare. La un moment dat, vadit satula de joggingul bomboanei in cavitatea bucala incep a ii raspunde prin semne. Totul se petrece in ritm semialert si concis. Profu' imi spune sa cobor cu restul crewului pe scena salii mici, iar eu aprob plimbandu-mi capul jos-sus, sus-jos si ii multumesc cu mainile.
Asa intrai in cerc. Intamplarea centrala care face de fapt motivul reminiscentei si al povestirii (imi cer disculpe pentru prologul inuman si crunt de sus, credeam ca voi povesti juste un petit peu, insa oh well) a fost la cateva zile dupa. Eram pe scena, dupa varii exercitii mentale si fizice propuse de prof, intrasem serios in ritmul a ceea ce se petrecea, cand a trebuit sa incepem sa materializam aerul. Trebuia sa ne imaginam ca suntem in lut si sa ne creem scenarii cu potentialele noaste actiuni acolo. Palpam aerul si imi imaginam, nu stiu prea bine de ce, ca sunt intr-o camera cu guma de mestecat fluidizata incomplet. Cam idiotic, insa de. Trebuia sa folosesc fiecare membru, fiecare parte a corpului pentru a constientiza situatia si pentru a intreprinde ceva (de obicei, se cauta iesirea din acel mediu). Astfel ca reactia mea imediata a fost cea de a construi o masinarie, din guma pe care o modelam si o intaream in maini, o netezeam cu umerii, cu spatele si cu picioarele, o infrumusetam dandu-i un model cu parul samd, o masinarie care se voia a fi.. portal. Voiam sa ma teleportez. Cam aiurea pentru ca am fost mai mereu pe dinafara, imi imaginam chestii nu prea comune printre colegi si mintea-mi era la supranaturalitati prea putin tangibile sau facubile. Insa era scenariul pe care mi-l alesesem si trebuia sa stick to it. Ba mai mult, sa il dezvolt. Apoi dorinta profului a fost de a ne crea canale de comunicare unii cu altii. Trebuia sa intalnim alte fiinte (materializate prin colegi), pe care le vedeam pentru intaia oara si cu care trebuia sa interactionam in mod logic si natural, guvernati de sentimente specifice precum frica, simtamantul defensiv, curiozitatea, dorinta etc. Trebuia sa stim sa ne facem intelegi, nu prin vorbe, ci prin gesturi. Nu cred ca cineva sa isi fi dat seama ca eu voiam sa ma teleportez din acea camera plina ochi cu guma de mestecat. Asa ca a trebuit sa imi sap un tunel, prin cabina mea rotunda, sa o stric practic si sa merg sa interactionez cu o fiinta. La stanga mea, apropiindu-se de mine, era un coleg (unul dintre cei doi baieti, the best looking one), care ma oarecum intimida si alaturi de care imi venea oarecum greu sa imi desavarsesc scenariul. Nu am avut de ales, pare-se si a trebuit sa ma apropii la randu-mi de el, insa nestiind ce e, ma uitam la ale sale maini, ca la niste ochi, aveam senzatia ca ma priveste prin maini. M-am uitat la el apoi, ma privea drept in ochi si m-am speriat. Nu era nimic confortabil in acea senzatie. Apoi a inceput sa construiasca pentru mine, intai un alt tunel, iar eu doar l-am urmat. Apoi sa plamadeasca. Eu la o adica voiam sa ii dau de stire ca nu e nevoie, ca eu am o cabina de teleportare si ca nu face altceva decat sa ma duca mai departe de spatiul meu caldut, insa nu am facut nimic pentru a ii arata asta. El plamadea o fiinta, a incercat sa ma faca si pe mine sa il inteleg, folosindu-se de ale mele maini, insa nu i-am permis. Mi se parea ca imi construia un robotel, insa el cred ca avea impresia ca facea o femeie, o alta fiinta. L-am respins destul de indelungat, uitandu-ma cu jind inapoi, iar mai tarziu s-a apropiat o alta faptura, ce l-a atras in lumea ei. Eu am inceput sa duc la bun sfarsit acel robotel si l-am luat de mana dupa ce am suflat asupra lui dandu-i o viata efemera. Si l-am dus la cabina. L-am vazut apoi pe fostul meu partener reapropiindu-se de locul in care fusese plamadit robotelul impreuna cu acea fiinta de dinainte si reincepand sa lucreze la el. Insa zambeam amar pentru ca nu mai era acolo. Era cu mine, il tineam doar de mana. Si nu mai era la stadiul de fiinta nevie, era micut si firav si imi zambea. In majoritatea urmatoarelor etape, pe care nu le mai povestesc acum, imi tineam mereu robotelul de mana si ii aratam locurile prin care treceam.
M-am regandit si mi-am readus aminte de toata aceasta chestie si m-am autouimit de cat de interiorizata si de sinefocalizata sunt. Am creat un cerc pe jos si o cabina in sus. M-am despartit de rest. Apoi in locul a unei fiinte vii, ca mine, am ales un robotel *iubit*il, a carui prezenta ma bucura si ma intrista in acelasi timp.
Ma simt incatusata intr-un cocon. Firesc, in fapt, intreaga populatie de fluturi copilareste intr-un asemenea mediu. Toti zburdalnic zboara zbuciumati de dorinta libertatii. Simt ca ar trebui sa ies acum, ca e timpul, insa intarzii aici si incep sa putrezesc, sa ma mucegaiesc.
ps: Imi cer scuze pentru sigurele greseli ortografice sau logice. Nu am mai recitit. Si imi recer scuze pentru aceasta groaznica si monstruoasa defulare, pe care nu cred sa o fi citit cineva de-a-ntregul pana aici.
