Când eram mic, visam să ajung doctor, din
anumite motive. Mai târziu, adică în şcoala generală, am vrut să mă fac fizician. Îmi plăcea fizica, aşa credeam. Însă profa de fizică mă detesta, pentru că îi rupsesem mânerul maşinii Van de Graaf şi mă făcusem că plouă. Aşa că m-am lăsat şi de fizică. (Mai cetesc uneori cu supercorzi şi sinucidere cuantică, dar aşa, ca amatorul tălâmb). În liceu, totul a fost nihilist. Nimeni nu vroia să se facă nimica. Mă rog, unii vroiau să se facă chitarişti, şi au reuşit, alţii vroiau să se facă digei la radio, şi au reuşit şi ei, dar noi, majoritatea, mâlul de la fund, nu vroiam nimica. Ştiam bine franceză, am fost şi la o întâlnire cu Chirac, ajunsesem chiar să frecventez seratele de la Ambasada Fraceză (pe atunci era ambasador blajinul moş Boyer, care ne invita pe toţi cu dragă inimă). Cu toate astea niciodată nu mi-a trecut prin cap că aş putea să am un viitor care să implice limba franceză. Nu ştiu de ce. Sau poate ştiu: la filologie, îţi trebuiau două limbi străine, iar eu nu ştiam decât una, şi n-aveam de gând să o învăţ pe a doua.
Aşa s-a terminat liceul, iar eu habar n-aveam ce să fac cu viaţa mea. Tatăl meu m-ar fi dat la politehnică, mama la ASE. Mă resemnasem să aleg una şi să o detest. Nu mai ştiu cine a menţionat cuvântul "medicină", şi-am zis: "De ce nu?". Aşa mi-am urmat eu visul din copilărie. În facultate, nu m-am omorât cu învăţatul, până în ultimul an. Am cochetat mereu cu psihiatria, îmi place să cred că din curiozitate intelectuală, dar o voce secretă îmi spune că din cauză că nu m-am crezut vreodată în stare să operez oameni (chirurgii mereu mi s-au părut nişte supraoameni), nici să am vasta organizare mintală a unui internist. Cu alte cuvinte, am ales psihiatria fiindcă nu aş fi fost în stare să fiu medic de-adevăratelea.
De doi ani sunt rezident la psihiatrie, timp în care nu am realizat nimic concret: nu am făcut mai bine nici un om; nu mi-am dat nici un masterat şi nici un doctorat; nu am scris nici un articol; am participat la un singur congres, când eram în anul I si aveam entuziasm; am încercat cu timiditate şi comportament evitant să mă "implic" în organizaţia de rezidenţi, cu rezultate nasoale. Ba da, am realizat ce [url'
http://oregonstate.edu/~dogaruc/vizuinasmf/index.php/topic,767.0.html]groaznică şi inumană e medicina.[/url]
De un an de zile trebuie să am grijă de o doamnă în vârstă, imobilizată. Muncă de infirmier, en somme. Singurul lucru pe care l-am făcut, care să aibă un rost, să fie important. De câteva luni, fac traduceri şi corecturi de tot soiul de hârţoage pseudomedicale, per un pugno di dollari, în speranţa că în curând îmi voi putea permite o chirie.
Deşi nu am absolut nimic cu care să mă pot lăuda, profesional, am impresia perpetuă că în mine creşte ceva, ca un fel de convingere încă neclară, un amalgam de revelaţii mărunte şi poveşti extraordinare care se tot umflă ca un bulgăre de zăpadă. Am 27 de ani şi 10 luni şi habar n-am ce o să mă fac când o să fiu mare. Sunt şi eu foarte curios.
(Uau, ce-am scris io aiceae, poate o să pun textu ăsta pe blog.)
