cat de palpitant poate fi sa tot descoperi oameni? bun! si daca ii descoperi , ii diseci ii stii in amanunt si amanunte ce faci cu asta? detaliile favorizeaza cresterea atasamentului , afectivitatii directionate ? probabil. si atunci iti pasa de ala de ti-e prieten si el la nevoie se cunoaste si ii pasa si lui, si uite asa ne gandim de de fapt nu suntem singuri pe pamantul asta si cineva might give a damn.
Eu sunt de parere ca nu-ti alegi prietenii, ca prietenia e intâmplatoare si impetuoasa ca dragostea, cu avantajul ca nu trece cu timpul si nu e nevoie sa-l vezi des pe prieten. (ma refer la prietenie, nu la semiprietenii, amicitii, etc.) De fapt, prietenia este dragoste. Asta e palpitant la prietenie
Nu exista decât un singur tip de dragoste pe lumea asta.
Din cauza asta eu n-am asteptari de la prieteni. Nu cred ca " prietenia la nevoie se cunoaste". (Ceea ce nu inseamna ca nu apreciez ajutorul prietenilor.) In momentul când am un prieten, când sunt sigur de prietenia lui, ea nu mai poate fi distrusa de absenta. Desigur, ii simt lipsa, mi-e dor de el (sau de ea), dar e intr-un fel suficient doar sa stiu ca exista.
Oare e bine sa "aprofundezi" un prieten? Si in ce fel? Acum multi ani eram socat citindu-l pe Toma d'Aquino, cum ca, pentru a iubi un prieten, trebuie sa te departezi de el. Sunt cumva de acord cu asta. O prea mare apropiere, o cunoastere intima conventionala, prezinta riscul de a strica o prietenie, sau cel putin de a ne orbi, de ne face sa uitam miracolul prieteniei. Nu cred ca "detaliile favorizeaza cresterea atasamentului , afectivitatii directionate". Cu un anumit recul, ele pot fi frumoase, sau transfigurate de dragoste.
Cu cel mai bun prieten al meu, nu trebuie sa vorbesc nimic. E suficient sa fim impreuna, tacuti, la o bere, la aceeasi masa, sau in colturi opuse ale lumii. Suficient ca sa ne bucuram unul de altul, sa nu fim singuri.
Scuze pt. repetitii, sunt cam obosit.
