N-am vrut sa spun ca tulburarile de personalitate sunt considerate normale pt ca nu exista tratament, bineinteles.
Ceea ce am vrut sa spun este ca pâna la urma nu e important ce eticheta lipesti pe fruntea omului; ar fi bine sa nu lipesti nici una. Iniferent in ce casetuta din DSM il bagi, atâta timp cât el vine sa iti ceara ajutorul, si tu accepti, faci ce poti pentru el si cu asta basta. De ce vrei tu neaparat sa-i spui: "Domnule, esti anormal!" Care ar fi beneficiul? In afara de faptul ca te-ai simti tu mai bine? 
Sau tu ai prefera sa poti sa vezi foarte clar o patologie, asa, ca o analiza modificata, ca sa poti trimite urgent pacientul la psihiatru, spunându-i: "Sunteti bolnav, chiar daca nu va dati seama, trebuie sa va tratati"? Iata ca nu merge asa de usor in tulburarile de personalitate. Prin definitie, tulburarea de personalitate este de lunga durata, sau, mai simplu: asa e omul. Nu se poate schimba felul fundamental de a fi al cuiva. Nu e boala care sa se poata trata.
Eventualele lui mecanisme maladaptative ii pot pricinui suferinta, e adevarat, ar putea beneficia, teoretic, de psihoterapie, dar, confom bancului cu becul si psihoterapeutii, trebuie sa vrea si el (si sa aiba si bani de psihoterapie)
Iar nu inteleg unde bati.
Sa inteleg ca tu vrei sa spui ca un criteriu pt care ceva e considerat patologic sau normal e acela ca omul sa iti ceara ajutorul ? Adica daca nu ceri ajutorul inseamna ca esti normal, dar daca apelezi la un psihiatru inseamna ca nu esti ? ;-)
Bravos
Totusi Ramaru n-a cerut ajutorul nimanui. Si cred ca foarte multi din pacientii vostri sint adusi de familie, ei ne sesizand nici o problema.
Sa inteleg ca tu vrei sa spui ca daca "asa e omul", atunci insemna ca e normal ?
Atunci de ce gender identity disorder e considerata patologica dar tulb de personalitate nu ? Si chiar, pt astia cu gender identity disorder ce poate psihiatria sa-i ajute ?
Tot nu mi-ai raspuns, de ce tulb de personalitate sint considerate normale, dar distimia nu ? Conform carei ratiuni ? Nu inteleg de ce te tot eschivezi in a da un raspuns.
Intradevar, nu e placut pt cineva sa i se lipeasca o eticheta pe frunte, si totusi psihiatria asa bine intentionata (prin psihiatrii si mai bine intentionati) face lucrul asta in fiecare zi, intr-un ambalaj mai mult sau mai putin roz. De ce sa ne dam mironosite in fata unei tulb de personalitate ?
In fine, eu ma intreb ce solutie exista pt ei (pt cei cu tulb de personalitate). Nu vreau neaparat sa-i spun "domnule esti anormal". Si nu, nu m-as simtii "mai bine" ca i-am pus o eticheta. Din contra, m-as simtii mai bine daca toata lumea ar fi fericita (deh, asa sint eu buna la suflet
) Adica as vrea sa existe un leac pt ei (si sa le fie bine si lor dar si restului lumii care intra in contact cu ei). Dar ca cineva sa caute un leac, trebuie intai sa recunoasca ca e o problema. Altfel, daca sint considerati normali, nu va cauta nimeni leac pt ei, pt ca nu e
nevoie sa cauti leac pt un om normal (de-aia consider ca e util sa li se puna totusi aceasta eticheta; dar eticheta nu in sens negativ, ci in sensul ala bun in care sint etichetati si cei cu distimie, tulb de identitate sexuala sau retard mental).
Si mai e un aspect, un fel de revers. Ma uit la chestia cu binge eating disorder. Entitatea asta am senzatia (sa ma corectezi daca gresesc, dupa cum ti-am zis, sint o pafarista) ca e o entitate relativ noua, recenta. Eu cred (sa ma corectezi daca gresesc), ca nu toti care sufera de asa ceva se simt foarte nefericiti, si nu simt nevoia sa mearga sa se trateze (insa, de ex, unii din certaretii cu tulb de personalitate de multe ori se simt "victime" ale societatii si nu inteleg de ce lumea nu le satisface dorintele, de ce nimeni nu ii iubeste, de ce nu au prieteni... deci intr-un cuvant sufera, se simt nefericiti, desi poate nu constientizeaza de unde li se trage suferinta). Nici nu-i afecteaza pe cei din jur in vreun fel (spre deosebire de cei cu tulb de personalitate). Totusi, psihiatria a incadrat aceasta entitate la patologic si o data incadrata la patologic, a inceput sa fie promovata in populatie pe diverse cai. La fel s-a facut o mediatizare intensa si pt bulimie si anorexie (situri, reviste, ba chiar si filme).
Cu alte cuvinte, o data pusa eticheta, s-a trecut la mediatizare, exact cum spui tu "Sunteti bolnav, chiar daca nu va dati seama, trebuie sa va tratati". Si cred ca mediatizarea asta a avut un efect pozitiv. Probabil ca multi care altfel nu ar fi cerut ajutorul psihiatrului, in momentul in care au aflat ca e vorba despre o problema, si care se mai poate si trata, au inceput sa caute ajutorul. Deci poate ca eticheta si mediatizarea e utila in anumite circumstante (probabil cu atit mai utila cu cat afectiunea e mai putin grava pe scala aia dimensionala). Nu inteleg de ce nu se recurge la aceasta metoda si pt tulburarile de personalitate ca sa il faci pe pacient sa constientizeze ca e vorba despre o problema, care se poate rezolva intr-o anumita masura (preferabil intr-o masura cat mai mare, dar again, daca psihiatria nu considera entitatea lor ca fiind patologica, nici n-o sa-i caute leac), si astfel sa il faci sa constientizeze ca "se poate si mai bine" si sa il faci sa isi doreasca si sa ceara singur ajutorul.
PS. Mai am o nedumerire.
Zici: "atâta timp cât el vine sa iti ceara ajutorul, si tu accepti".
Te intreb: un medic are voie sa refuze un pacient ?
