Primii oameni

[dalV]

Cum erau oare? Niste mosntri? Niste zei?

Va dati seama? Tot ceea ce spuneau era nou. Tot ceea ce visau era nou.  Fiecare miscare era o creatie.
Noi suntem doar palide replici indepartate, tot ceea ce spunem, ce gândim, s-a mai spus, s-a mai gândit.
Fiecare trasatura frumoasa  a chipurilor noastre se poate regasi in alte chipuri, unicitatea e doar combinatorica. Suntem, in cel mai bun caz, inca o zi din viata semintiilor noastre.
Dar primii oameni! Frumusetea, pentru prima data! Primul apus de soare, prima Luna! Fara remuscari, fara abisuri inapoi, doar inainte.

Cum o fi fost?

[mada]

Cum o fi fost?

Nashpa! Fara sapun, fara pasta si periuta de dinti, fara carti, fara bec, fara electricitate, fara masina, fara aer conditionat, etc...

[dustweaver]

Nu cred in misterul dintai, nu cred decat in "altfel nu se poate" sau "pentru ca trebuie" nascocite de oameni ... Luna mi-i tot Luna chiar de-s mii de miliarde de imagini ale ei intr-o banca de date a speciei - sau poate "chemarea stramosilor" nu rasuna inca dincolo de bariera constientului, printre deja-vu-uri si imagini din vis (ce spun eu, se poate sa fie amintiri sau s-o putea sa fie un intron subit activat ce numesc eu "vis"). Mi-e cunoscuta nostalgia a ceea ce n-am trait, dar chiar daca mi-s doar repetabil amestec de reflexii ale a stramosilor, nu-mi pasa...  Reflexii, dupa cum se zice, cu constiinta de sine... :-)

[dalV]

"Nostalgia a ceea ce n-ai trait".
Dar nostalgia paradisului pierdut? Cum explicam asta? Toti o avem, indiferent de cât de bine ne merge (tu nu, dustweaver?) si totusi nu putem plasa undeva, in vietile noastre, acest paradis. Fericirea noastra e mereu incompleta si inexplicabila din cauza asta. O aveam ieri, zbatându-se in mine, privind algele de pe Lacul Tineretului.
Uneori atribuim paradisul copilariei, dar in copilarie nu-l simteam, e doar o pacaleala a memoriei noastre, care doar de pacaleli se tine.

Nu, paradisul ne e anterior. A existat cândva, la inceputuri, nu e teologie, e senzatie viscerala.

[mada]

Daca nu e teologie unde vrei tu sa bati, atunci de ce paradisul pierdut ?

[dustweaver]

Dar nostalgia paradisului pierdut? Cum explicam asta? Toti o avem, indiferent de cât de bine ne merge (tu nu, dustweaver?) si totusi nu putem plasa undeva, in vietile noastre, acest paradis.

Cred ca e mitul fundamental al varstei de aur (sau, fie, al paradisului pierdut), intrupat atat in ce spui tu, cat si in nostalgia (inselatoare,  mai spui) a copilariei... E drept ca avem nevoie de mituri, iar despre "nostalgia a ceea ce n-am trait" am scris la un moment dat la "Eliade" (si, iertare, dar despre un lucru care poate fi "degradat" la aceeasi sintagma imi pare ca vorbesti si tu): senzatia aceea amestecata pe care mi-e greu s-o descriu, de la "certitudinea" ca "asa a fost" pana la "sub-constientizarea" unui plan temporal incheiat, straveziu, continand obiectul nostalgiei, plutind si intrepatrunzandu-se cu asa-zisul prezent...

Dar ce anume te face sa crezi ca atunci simteai paradisul, daca memoria e plina de erori - credinta in ceea ce vrei sa fie o "memorie difuza colectiva", comuna? De ce ar trebui cautata valoarea senzatiei, simtirii, pana la primii oameni, de ce ne nastem deja tociti, plini de anticipatia inselatoare a ceea ce a fost de fapt vazut, spus sau simtit deja?

On the other hand, nu stiu daca o sa scap vreodata de senzatia ca "amintirile-mi sunt programate" (e o "ascunzatoare" buna, stiu :-)), ca parcurg un program dinainte stabilit, ca un joc cu save-points presetate si toate-s la fel de limpezi ca atunci cand "se intamplau" (si asta lasand ideea de "destin" deoparte)... De-aia cred, in secret, ca e posibil ca in fiecare clipa sa fim navigatori in timp fara s-o stim (cum am putea?)...

[dalV]

Mada, teologia e ratiune, ce ziceam eu e simtire, asta e tot.

Dustweaver, despre vârsta de aur vorbeam, ai dreptate. Incerc sa imi imaginez cum era, sigur ca n-am nici o sansa sa reusesc constient.
Senzatia de Paradis pierdut si sentimentul pe care mie mi l-a lasat si mie Noaptea de Sânziene, un sentiment pe care il mai avusesem inainte, sunt diferite incepând de la un punct, unul nu e reformularea sau degradare celuilalt.
Paradisul pierdut se refera cert la trecut, de asta l-am enuntat ca fiind Nostalgie (mama tuturor nostalgiilor).
Celalalt se refera mai curând la intuitia eternitatii, zic io. Cel putin la mine. O chestie platonica poate: eternitatea ca forma adevarata a timpului, fara prezent, trecut, viitor. Eternitatea e cumva accesibila sau ar trebui,  altfel, "existenta omeneasca n-ar avea nici un sens". Paradisul pierdut e pierdut.

Poate ca vorbim despre acelasi lucru, oricum sunt lucruri inrudite.

Nu "cred" intr-o "memorie difuza colectiva", a crede e un cuvânt mistic. Chiar exista o memorie difuza, colectiva. Ceea ce invatam, limba noastra, cartile pe care le citim, vorbele si muzica pe care o auzim, lumea in care traim, toate sunt mosteniri, asta e evident. Luna e un satelit natural al Pamântului, dar imaginea ei in mintile noastre e in mica parte imitatie a realului, in mare parte mostenire. Eu vad luna cu un pic din ochii lui Eminescu, vreau-nu vreau, si cu câte un pic din multi alti ochi; numele proprietarilor originali nu se mai stiu.

Insa primii oameni aveau dreptul sa aiba proprii lor ochi. Va dati seama? Ma intreb daca erau vreun pic constienti de faptul ca privirea lor avea sa fie atât de importanta. Bunul simt imi racneste ca nu, ma rasfat si imi zic ca poate da.

[dustweaver]

sau degradare celuilalt.

Degradare prin "traducere in cuvinte" voiam sa spun. Mea culpa.

[mada]

Mada, teologia e ratiune, ce ziceam eu e simtire, asta e tot.

Credinta e simtire. Atunci e vorba de credinta ?

Credinta in ce ?

Bleah, iar trebuie sa fug ca mi-a expirat timpul (vroiam sa continui postul asta)

[dalV]

Credinta e mai curând speranta, sau, ma rog, e un caz particular de simtire.
Eu vorbesc despre o senzatie primara, foarte reala si prezenta.

O sa-mi spui ca si credinta e reala. Nu e. Stii si tu, daca am avea din ea doar cât un bob de mustar...

[dalV]

Azi n-aveam ce face si m-am oprit in Parcul Circului, dupa serviciu. M-am asezat pe o banca, cu volumul 6 din 1001 de nopti, lânga lacul foarte linistit, in care se vedea ametitor cerul. Cântau broastele polifonic, precum si diversele pasari indragostite din jur. A inceput la un moment dat sa ploua.
Nu mai mai saturam sa privesc spectacolul ploii pe lacul cuminte. Stiam ca ploi pe lacuri au fost si vor mai fi multe, dar acea ploaie, pe acel lac, era doar o data, pentru indestularea mea din acele minute.

Mi-a trecut prin cap ca poate suntem inca primii oameni (ultimii dintre ei?): inca mai devoram cu sufletele ceea ce vedem in jur, inca mai exista poate unicitate, prime dati, inca mai ne e foame. Va veni o vreme poate a saraciei supreme; acum ne luptam sa nu-l pierdem pe Dumnezeu, atunci ne vom lupta sa nu pierdem ploaia si lacul si masa si scaunul si propriile noastre mâini si picioare.

Poate ca, in ciuda nostalgiei noastre, inca traim vârsta de aur, doar ca o percepem mai rar, in anumite clipe.

[dustweaver]

:-) See ?

[dalV]

Vers dorés

Homme ! libre penseur - te crois-tu seul pensant
Dans ce monde où la vie éclate en toute chose :
Des forces que tu tiens ta liberté dispose,
Mais de tous tes conseils l'univers est absent.

Respecte dans la bête un esprit agissant : ...
Chaque fleur est une âme à la Nature éclose ;
Un mystère d'amour dans le métal repose :
"Tout est sensible ! " - Et tout sur ton être est puissant !

Crains dans le mur aveugle un regard qui t'épie
A la matière même un verbe est attaché ...
Ne la fais pas servir à quelque usage impie !

Souvent dans l'être obscur habite un Dieu caché ;
Et comme un oeil naissant couvert par ses paupières,
Un pur esprit s'accroît sous l'écorce des pierres

Gerard de Nerval

Cam la asta ma gândesc, in parte, când ma gândesc la primii oameni.

[Estuans Interius]

mm un sonet ce imi trezeste niste chestiute oarescum inabusite

[mada]

Ce se intelege prin "primii oameni" ?

Daca e sa ne luam dupa teoria evolutionista, "primii" oameni au aparut din maimute. Ma intreb daca transformarea a fost graduala, in incremente discrete de la maimuta spre om. Si apoi, oare cand, in cursul acestei transformari a aparut inteligenta ? Dar constiinta de sine cand o fi aparut ? Dar din nou, oare ce se intelege prin inteligenta ? Logica, gandirea concreta, gandirea abstracta, constiinta de sine ? Oare toate astea au aparut treptat ? Daca toate astea au aparut gradual, de la maimuta la om, atunci nici macar notiunea de "primii oameni" nu mai e ceva clar, distinct, ci mai degraba un foarte mare interval. Un interval in care cei de la capatul dinspre maimute gandeau probabil foarte similar cu maimutele, deci nu se poate spune ca erau foarte originali (poate ca majoritatea gandurilor lor fusesera "gandite" deja de catre alte maimute), iar cei de la capatul dinspre om al intervalului, gandurile lor probabil ca fusesera gandite deja de ceilalti "oameni" (semioameni?) de mai inaintea lor pe interval. Intrebarea (lui Vlad) isi cam pierde sensul in contextul teoriei evolutioniste. Ramane doar in context creationist.

[mada]

[sters]

[tapirul]

mada, realista si lucida ca de obicei..  :-)

[dalV]

Pai si ce daca ne aflam in context creationist?

Chiar si in conteext evolutionist, eu cred ca a existat o lunga perioada in istoria omenirii când oamenii isi hraneau sufletul cu aceeasi aviditate cu care erau nevoiti sa isi hraneasca trupul. Cu o foame autentica. Astazi nu se mai poate. Atunci când ne e foame, sufletul, deja hranit de miile de generatii anterioare, nu mai e o prioritate. Dar majoritatea dintre noi nu suferim niciodata de foame, avem doar apetit, si sufletul nostru la fel. Il hranim dupa pofte, nu din nevoie. Mi-ar placea ca sufletului meu sa-i fie foame, o foame dureroasa, sa  inghit pe nemestecate orice hrana sufleteasca as  gasi.
Dar nu se mai poate.