Desigur ca si pe mine ma dezgusta partea manelistica a litoralului. De fapt, am trecut prin doua faze:
1) La inceput, pur si simplu reuseam sa-mi imaginez ca nu exista (partea manelistica). De, imaginatia mea era mai puternica. Auzeam doar marea. Ma ajutau mult cartile: cele mai pasionante lecturi le-am facut la mare. Acum vreo 10 ani, la amiaza, citeam "Le spleen de Paris" a lui Baudelaire, cu picioarele in apa portului Mangalia, pe treptele lui de piatra, lânga far. Vinerea ascultam chemarea muezinilor dinspre minaretul geamiei Esmahan Sultan, trageam in piept briza si mi se parea ca simt parfumuri condimentate si misterioase dinspre Orient. Faceam plimbari de câte 15-25 km pe plaja, cum imi era obiceiul si in Bucuresti, si asupra mea plimbarile astea au un efect narcotic, de transa. Ma ajutau sa ies cu totul din lumea seculara si sa trec (sau asa imi imaginam) in eternitatea oceanica. Nu mai auzeam decât valurile si visele mele haotice.
Cel mult, printre mormintele grecesti, ma imaginam in port, acum 2000 de ani, mirosind uleiurile parfumate ale fenicienilor, sau bând niste vin cu Ovidiu, poetul gingaselor iubiri
Asta e extraordinar la orasele de pe malul marii, iesi din blocul unde niste tatari te gazduiesc (lasând la o parte cât de extraordinar e sa fii gazduit de urmasii Hoardei de Aur:)), te duci in spatele blocului sa arunci gunoiul in pubela, si te trezesti lânga un tumulus de acum doua milenii.
2) Treptat, pe masura ce imaginatia mea scadea in putere (asa se intâmpla cu noi toti, hélà s), am invatat, in loc sa ignor lumea, sa o accept, sa ma amestec cu ea. La urma urmelor, sunt si eu un om, unul dintre numerosii mic-burghezi (chiar foarte mic-burghezi) care se scalda o saptamâna in mare ca sa compenseze un an intreg de munca fara satisfactii. Iar porturile in general au fost mereu asa, colorate si mizerabile, zgomotoase, parfumate uneori, dar si imputite si decrepite. Si azi, in era manelelor, si acum 2000 de ani. Asa ca ma bucur in continuare de marmura antica, faruri, briza si vapoare, dar ma bucur si ca traiesc si vad viata mustind si fierbând in jurul meu, ma bucur ca sunt om si am defecte, ma bucur sa beau vin cu prieteni si colegi (in loc de Ovidius), si vreau sa invat sa ma bucur sa dansez in discoteca (pâna acum n-am reusit asta). Manelele imi amintesc ca Orientul nu e un vis de adolescent la noi, ci e viu si adevarat, sub nasul si in sângele nostru, splendid sau oribil, depinde tot de noi.
Nu spun ca am asimilat compet "turismul", inca mai cred ca turismul e un lucru burghez si superficial si din el nu inveti nimic, de asta nici nu imi pasa cât de civilizate sunt hotelurile de la mare sau cât de politicosi sunt chelnerii. Dar, incet, ma adaptez. Poate ca litoralul, pe lânga fascinatia marii, imi da si luxul de a ma multumi, macar o saptamâna pe an, cu mediocritatea mea. Muntele e prea maret, e magnific, in prezenta lui micimea mea ar fi apasatoare, sau, mai rau, cât as fi pe munte, m-as simti si eu maret, urias, as simti ca fac parte din ceva mai mare, mai universal, doar ca sa ma "prabusesc" la loc in orasul meu de câmpie...
Sondaj
