FUNES CEL CE NU UITA
J.L.Borges
Mi-l amintesc (eu n-am dreptul sa pronunt verbul acesta sacru, un singur om a avut, pe aceasta lume, un astfel de drept, si omul acela a murit) cu o pasionarie întunecata, floare a sufe¬rintei, în mîna, privind-o asa cum n-a privit-o nimeni, chiar daca ar fi privit-o din zorii zilei pîna noaptea tîrziu, o viata întreaga. Mi-l amintesc, cu chip taciturn, prelung, de indian, singuratic si îndepartat, înapoia tigarii. Imi aduc aminte (asa cred) de mîinile lui prelungi, de luptator, iar aproape de ele de un ceai de mate într-un vas pe care se afla stema tarii Banda Oriental; mi-amintesc de un covor galbui în fata ferestrei, ca un vag peisaj lacus¬tru. Mi-amintesc bine glasul sau; un glas asezat, resemnat si nazal, de vechi-om al tarmurilor, fara suieratul italienilor de azi. Nu l-am vazut mai mult de trei ori; ultima data în 1887... Mi se pare foarte fericita hotarîrea ca toti cei care l-au cunoscut sa scrie despre el; marturia mea va fi, poate, cea mai scurta si. neîndoielnic, cea mai saraca, dar cea mai putin impartiala din volumul pe care-l veti edita dumneavoastra. Conditia mea deplorabila de argentinian ma împiedica sa recurg la ditiramb -gen obligatoriu în Uruguay cînd subiectul este un uruguayan. Literat, fumator, porteno; Funes n-a pronuntat aceste cuvinte injurioase, dar ma tem destul de mult ca eu reprezentam pentru el astfel de nenorociri. Pedro Leandro Ipuche a scris despre Funes ca ar fi fost un precursor al supraoamenilor, ?un Zarathustra salbatic si neaos"; nu discut aceasta, dar nu trebuie uitat faptul ca era din Fray Bentos, cu anumite limite de netrecut.
Prima mea amintire despre Funes este foarte clara. îl vad într-o dupa-amiaza de februarie sau martie a anului o mie opt sute optzeci si patru. Tatal meu ma luase sa-mi petrec vara la Fray Bentos. Ma întorceam cu varul meu, Bernardo Haedo, de la ferma din San Francisco. Veneam calare, cîntînd si aceasta nu era singura pricina a fericirii mele. Dupa o zi mohorîta, s-a dez¬lantuit o furtuna uriasa, cu nori negri ce acoperisera cerul. O însufletea vîntul de sud; copacii aproape ca înnebunisera; mi-era frica (trageam nadejde) ca ploaia ne va surprinde într-un cîmp gol. Am fugit la întrecere cu furtuna Am patruns pe o ulita ce se adîncea între doua trotuare înalte de caramida. Se întunecase, brusc; am auzit pasi grabiti, aproape tainici, pe sus; mi-am ridicat privile si am vazut un baiat care fugea pe trotuarul îngust si distrus, ca pe un perete prabusit îmi amintesc pantalonii si sandalele, tin minte tigara pe chipul aspru, risipind un nor fara margini. Bernardo l-a strigat pe neprevazute: Cât e ceasul, Ireneo? Fara sa se uite la cer, fara sa se opreasca, acesta i-a raspuns: Opt fara patru minute, tinere Bernardo Juan Francisco. Glasul îi era barbatesc, aproape batjocoritor.
Eu sînt atît de neatent, îneît dialogul pe care-l povestesc nu mi-ar fi atras atentia daca nu mi l-ar fi repetat varul meu, pe care-l stimula (cred) un anume orgoliu local si dorinta de a se arata nepasator la triplul raspuns al celuilalt.
Mi-a spus ca baiatul din ulita era un anume Ireneo Funes, cunoscut prin cîteva ciudatenii, ca aceea de a nu se împrieteni cu nimeni si cea de a sti întotdeauna cît e ora, asemeni unui cea¬sornic. A mai adaugat ca era copilul unei spalatorese din sat, Marfa Clementina Funes si ca, dupa cum spuneau unii, tatal sau era un medic de la sararie, un englez, O'Connor, iar altii, un îmblînzitor sau o calauza din provincia Salto. Locuia cu mama sa, într-o casa ce se înalta imediat ce cotesti dupa ferma Laureles.
In anii optzeci si cinci, optzeci si sase, ne-am petrecut vara în Montevideo. In optzeci si sapte m-am întors la Fray Bentos. Am întrebat, cum era si firesc, de toti cunoscutii si-n cele din urma de ?cronometrul Funes". Mi-au raspuns ca l-ar fi trîntit un mînz salbatic în ferma de Ia San Francisco si ca a ramas paralitic, fara nici o speranta. Mi-amintesc senzatia de magie suparatoare pe care mi-a produs-o aceasta stire; singura data cînd l-am vazut, veneam calare de la San Francisco si el pasea pe ceva înalt; întîmplarea, povestita de varul Bernardo, semana mult cu un vis construit din date trecute. Mi-au mai spus ca nu se misca din pat, cu ochii ficsi la smochinul din fund, sau la o pînza de paianjen. Dupa-amiezile îngaduia sa fie scos la fereastra. Era atît de mîndru îneît ajungea sa vorbeasca de binefacerea loviturii care-l fulgerase... De doua ori l-am vazut înapoia gratiilor, care repetau în mod grosolan conditia sa de etern prizonier, o data, nemiscat, cu ochii închisi; alta data, de asemeni nemiscat, absorbit de contemplarea unei crengi mirositoare de santonina.
Nu fara o oarecare semetie desarta, eu începusem pe atunci învatarea metodica a latinei. în geamantanul meu se afla De viris illustribus, a lui Lhomond, Thesaurus, de Quicherat, comentariile lui Iulius Cezar si un volum fara pereche din Naturalis historia de Plinius, care depasea (si continua sa depaseasca) virtutile mele medii de latinist. Intr-un sat marunt se afla totul; Ireneo, în casuta sa de la tarmuri, n-a întîrziat sa afle de sosirea acestor carti neobisnuite. Mi-a scris o scrisoare compusa frumos, ceremonioasa, în care îsi amintea de întîlnirea noastra, spre nefericire fugara, ?în ziua de sapte februarie o mie opt sute optzeci si patru", ponderea glorioasele servicii pe care don Gregorio Haedo, unchiul meu, mort chiar în anul acela, ?le-a adus celor doua patrii în curajoasa zi de la Ituzaingo" si ma ruga sa-i împrumut oricare din cele doua volume, împreuna cu un dictionar bun ?pentru o mai buna întelegere a textului original, pentru ca înca nu cunosc latina". Promitea sa restituie totul în bune conditii, imediat. Scrisul era perfect, foarte conturat; ortografia, asemanatoare tipului preconizat de Andres Bello: i pentru y, j pentru g. La început m-am gîndit fireste ca-i vorba de o gluma. Verii mei m-au asigurat ca nu, ca toate acestea erau lucruri adevarate si firesti pentru Ireneo. Nu stiam daca sa atribui neobrazarii, ignorantei sau stupiditatii gîndul ca latina nu avea nevoie de nici un alt instrument decît de un dictionar; pentru a-l deziluziona definitiv i-am trimis Gradus ad Parnassum de Quicherat si opera lui Plinius.
La patrusprezece februarie mi-au telegrafiat de la Buenos Aires sa plec acolo imediat, pentru ca tatal meu nu se simtea ?deloc bine". Dumnezeu sa ma ierte; prestigiul de a fi destinatarul unei telegrame urgente, dorinta de a comunica întregului Fray Bentos contradictia dintre forma negativa a stirii si adverbul peremptoriu, ispita de a dramatiza durerea mea, aratînd o barbatie stoica, m-au îndepartat, poate, de orice durere posibili. Facîndu-mi valiza, am observat ca-mi lipseau Gradus în primul volum din Naturalis historia. Vasul ?Saturn" ridica ancora în ziua urmatoare, de dimineata; în noaptea aceea, dupa cina, m-am îndreptat spre casa lui Funes. M-a înspaimîntat ideea ca noaptea va fi nu mai putin plictisitoare ca ziua.
în casuta modesta m-a primit mama lui Funes.
Mi-a spus ca Ireneo se afla în camera din fund si ca nu trebuie sa ma surprinda daca-l voi gasi pe întuneric, pentru ca Ireneo stia sa-si petreaca orele moarte fara sa aprinda lumina. Am strabatut curtea pietruita si coridorul îngust; am ajuns în cea de-a doua curte. Aici se înalta o bolta de vita; întunericul mi s-a parut, poate, desavîrsit. Si-am auzit deodata glasul barbatesc si batjocoritor al lui Ireneo. Vorbea în latina, intona (ca de dincolo de întuneric) cu o desfatare nemarginita un discurs, o rugaminte sau o incantatie. Silabele romane rasunau în curtea nepietruita; teama mea le credea indescifrabile si nesfîrsite; mai tîrziu, în timpul lungii discutii din acea noapte, am aflat ca faceau parte din primul paragraf al celui de-al douazeci si patrulea capitol, cartea a saptea, din Naturalis historia. Subiectul acestui capitol este memoria; ultimele cuvinte au fost ut tulul non iisdem verbis redderetur auditum.
Fara cea mai mica schimbare de voce, Ireneo mi-a spus sa intru. Statea în pat si fuma. Mi se pare ca nu i-am vazut fata pîna în zorii zilei. Cred ca-mi amintesc însa jeraticul tigarii, încaperea mirosea usor a umezeala. M-am asezat; i-am repetat istoria cu telegrama si cu boala tatalui meu.
Ajung. în clipa aceasta, la punctul cel mai dificil al povestirii mele. care nu are (e momentul ca cititorul s-o stie de-acuma) nici un subiect în afara dialogului de la care a trecut o jumatate de secol. Nu voi încerca sa reproduc cuvintele lui, irecuperabile de-acum. Prefer sa rezum cu veridicitate multele lucruri pe care mi le-a spus Ireneo. Stilul indirect este îndepartat si palid; stiu ca astfel sacrific efectul povestirii mele; ca cititorii trebuie sa-si închipuie întretaiatele perioade care m-au plictisit în noaptea aceea.
Ireneo a început sa însiruie, în latina si spaniola, cazurile de memorie prodigioasa înregistrate de Naturalis historia: Cirus, regele persilor, care stia sa-i cheme pe nume pe toti soldatii din armata sa; Mitridate Eupator. care împartea dreptatea în cele 22 de limbi ale imperiului sau; Simonides, inventatorul mnemoteh¬nicii; Metrodoro, care profesa arta de a reproduce cu fidelitate ceea ce asculta o singura data. Cu o buna-credinta evidenta s-a mirat ca astfel de cazuri ar putea produce uimire. Mi-a spus ca înaintea dupa-amiezii cînd l-a trîntit mînzul salbatic, el era la fel cu toti oamenii: un orb. un surd, un zapacit, un uituc. (Am încercat sa-i amintesc de perceperea sa exacta a timpului, de memoria sa privind numele oamenilor, nu mi-a dat atentie.)
Zece ani a trait ca unul care viseaza: privea fara sa vada, asculta fara sa auda, uita totul, aproape totul. Cînd a cazut, si-a pierdut simtirea; cînd si-a revenit, prezentul era aproape intolerabil prin bogatia si puritatea sa, precum si prin amintirea celor mai îndepartate si mai triviale lucruri. Putin dupa aceea si-a dat seama ca era infirm. Faptul acesta abia l-a interesat A socotit (a simtit) ca nemiscarea era un pret prea mic. De-acum memoria si perceptia sa erau infailibile.
Noi, dintr-o privire, percepem trei pahare pe masa; Funes, toti lastarii si ciorchinii pe un butuc de vie. Stia forma norilor australi din ziua de treizeci aprilie o mie opt sute optzeci si doi, si putea s-o compare cu nervurile unei carti din hîrtie spaniola pe care o privise o singura data sau cu crestele de spuma pe care o vîsla le-a ridicat pe Rio Negro în ajunul luptei de la Quebracho. Aceste amintiri nu erau simple; fiecare imagine vizuala era legata de senzatii musculare, termice etc. Putea sa reconstruiasca toate visele. De doua sau de trei ori reconstruise cîte o zi întreaga. Mi-a spus: Eu singur am mai multe amintiri decît toti oamenii de cînd lumea e lume. Si-a continuat: Visele mele sînt ca veghea dumneavoastra. Iar spre ziua a adaugat: Memoria mea, domnule, este asemeni unui depozit de gunoi. O circumferinta pe o tabla, un triunghi drept, un romb, sînt forme pe care le putem intui în întregime; acelasi lucru se petrecea cu Ireneo în legatura cu coama unui cal, cu vîrful unui cutit pastoresc, cu focul schimbator si cu infinitele fire de cenusa, cu multele fete ale unui mort în lungul priveghi. Nu stiu cîte stele vedea pe cer.
Aceste lucruri mi le-a spus el; nici atunci, nici dupa aceea, nu l-am pus la îndoiala. Pe vremea aceea nu exista cinema¬tograf, nici fotograf, totusi, este neverosimil si de necrezut ca nimeni nu facuse un experiment cu Funes. E adevarat ca traim cu întîrziere tot ceea ce poate fi amînat. Poate ca stim cu totii destul de bine ca sîntem nemuritori si ca, mai devreme sau mai tîrziu, toti oamenii vor face totul si vor sti orice.
Glasul lui Funes, din întuneric, continua sa se auda.
Mi-a spus ca prin 1886 ar fi descoperit un sistem original de numaratoare si ca în foarte putine zile ar fi depasit douazeci si patru de mii. Nu-l transcrisese pentru ca ceea ce gîndea o singura data nu mai putea fi sters. Primul sau stimul, cred, a fost neplacerea ca cei treizeci si trei de uruguayeni necesitau doua semne si trei cuvinte, în loc de un singur cuvînt si un singur semn. A aplicat dupa aceea acest înselator sistem la alte numere.
In loc de sapte mii treizeci, spunea, de exemplu, Maximo Perez; în loc de sapte mii patrusprezece, Calea ferata; alte numere erau Luis Melian Lafinur, Olimar, sulf, samarele, balena, gazul, cazanul, Napoleon, Agust'n din Vedia. în loc de cinci sute spu¬nea noua. Fiecare cuvînt avea un semn particular, un fel de masca; ultimele erau foarte complicate... Am încercat sa-i explic ca aceasta rapsodie de vorbe ilogice erau, în mod precis, contrariul unui sistem de numaratoare. I-am spus ca a rosti 365 însemna a rosti trei sute sasezeci si cinci unitati; analiza care nu mai exista în ?numerele" Timotei cel Negru sau manta de carne. Funes nu m-a înteles sau n-a vrut sa ma înteleaga.
Locke, în secolul al XVII-lea, a fundamentat (si a demon¬strat) o limba imposibila, în care fiecare lucru individual, fie¬care piatra, fiecare pasare si fiecare creanga ar fi avut un nume propriu; Funes si-a imaginat odata o limba asemanatoare, dar a distrus-o fiindca i s-a parut mult prea simpla si mult prea ambi¬gua, într-adevar, Funes nu numai ca-si amintea fiecare frunza, din fiecare copac, din fiecare munte, ci fiecare din datile cînd a privit-o sau si-a închipuit-o. S-a hotarît sa reduca fiecare din zilele sale trecute la saptezeci de mii de amintiri, pe care sa le noteze dupa aceea prin cifre. L-au împiedicat doua motive: convingerea ca o astfel de treaba ar fi fost fara capat, si convingerea ca era ceva inutil. S-a gîndit ca în ceasul mortii nu ar fi terminat înca de clasificat amintirile din copilarie.
Cele doua proiecte pe care le-am notat aici (un vocabular infinit pentru seria naturala a numerelor, un inutil catalog mental al tuturor imaginilor amintirii) sînt o prostie, dar releva o anume grandoare gîngava. Ne lasa sa întrezarim sau sa patrun¬dem în lumea vertiginoasa a lui Funes. Acesta, sa nu uitam, era incapabil de idei generale, platonice. Nu numai ca îi era greu sa înteleaga ca simbolul generic de cîine ar cuprinde toti indivizii împrastiati, de diverse marimi si diverse forme; îi supara faptul ca un cîine de la trei si patrusprezece (vazut dintr-o parte) ar fi putut sa aiba acelasi nume cu cîinele de la trei si un sfert (vazut din fata). Propriul sau chip în oglinda, mîinile sale îl surprin¬deau de fiecare data. Swift spune ca împaratul din Lilliput discernea miscarea minutarului; Funes discernea înaintarea tacuta si statornica a coruptiei, a cariilor, a oboselii. Observa progresul mortii si umezelii. Era solitarul si lucidul spectator al unei lumi multiforme, instantaneu si aproape de nesuportat prin exactitatea sa. Babilonia, Londra si New York-ul au înspaimîntat cu splendoarea lor feroce imaginatia oamenilor; nimeni, în turnurile zgîrie-norilor sai populati sau pe bulevardele grabite nu a simtit caldura si presiunea unei realitati atît de neobosite ca cea care, zi si noapte, se prabusea peste nefericitul de Ireneo, în saracul sau cartier sudamerican. îi era foarte greu sa doarma. A dormi, pentru el, însemna a te îndeparta de lume; Funes, în pat, cu fata-n sus, pe întuneric, îsi închipuia fiecare crapatura, fiecare rama din casele precise care-l înconjurau. (Repet ca cea mai neînsemnata din amintirile sale era mult mai minutioasa si mai vie decît orice percepere a noastra a unei placeri fizice sau a unei furtuni.) Spre rasarit, pe un teren viran, existau cîteva case noi, necunoscute. Funes si le închipuia negre, compacte, facute din ceata omogena; în partea aceea se întorcea cu fata pentru a adormi. Obisnuia sa se închipuie, de asemeni, în adîncul rîului, leganat si anulat de curenti.
Invatase fara efort engleza, franceza, portugheza, latina. Banuiesc, cu toate acestea, ca nu era foarte capabil sa gîndeasca. A gîndi înseamna a uita deosebiri, a generaliza, a abstractiza. In lumea dezordonata a lui Funes nu existau decît amanunte, cazuri imediate.
Neîncrezatoarea claritate a diminetii a patruns în curtea nepietruita.
Atunci am vazut chipul glasului care-mi vorbise toata noaptea. Ireneo avea nouasprezece ani; se nascuse în 1868; mi s-a parut monumental ca bronzul, mai vechi decît Egiptul, anterior profetilor si piramidelor. M-am gîndit ca fiecare din cuvintele mele (fiecare din gesturi) va dura în memoria sa implacabila; m-a prostit spaima de a multiplica gesturile inutile.
Ireneo Funes a murit în 1889, de congestie pulmonara.
1942
