Credinte

[dalV]

Care  e motorul vostru? In ce credeti? In ce nu credeti? Ce zeu s-a refugiat in ungherele sufletelor voastre? Ce nume are, ce fel de existenta (precara, certa, muritoare, eterna, antiexistenta...)

[lattvia]

poate ma injurati...
ianus il keama pe zeul meu.

[dustweaver]

... cel cu doua fetze...

[lattvia]

exact
ianus and ianus.

[dalV]

Zeul usilor si ferestrelor. Elaborezi?

[lattvia]

ianus asta, este zeul prezentului si trecutului,este punctul in care se skimba "atunci" cu "acum" ,locul in care se decide ce a fost si ceea ce va veni.
e zeul inceputului.Incipitul.
are doua fete intru strajuirea trecutului,dinapoia noastra,si a viitorului ,cu privirea inainte.
asta este ianus pt mine.
si ,da, roma antica il inkipuia gardianul intrarilor (de unde concluzia ta cu usile si ferestrele).

[zziggy]

Carantania, pustiul postului celor 40 de zile si al celor 3 ispite.

[dalV]

Lattvia, din ce ne povestesti, janus e mai curând pentru dumneata suma unei foarte frumoase simbolistici. Dar, vezi tu, simbolul e ceva mort, in timp ce un zeu poate fi si viu. Atunci când un zeu (si orice mitologie) moare, cadavrul lui, in cel mai bun caz, devine un simbol, dar e un cadavru.
E drept ca si intrebarea mea a fost ambigua. Dar o reformulez acum mai clar: ce e viu in voi? Viu si vechi. Of, reusesc sa fiu si mai neclar. O sa ma mai gândesc.

Pentru tine Janus e viu? Crezi in existenta lui, ca persoana? E intr-adevar pentru tine obiectul unei monolatrii? Nu stiu de ce, ma indoiesc, din mesajul tau se simte mai curând simbolul, nu credinta.

Zziggy, nu ne explici si noua ? Carantania nu e leaganul natiei slovene?

[lattvia]

:-D
frumos,f frumos vlad.

[zziggy]

frumos iti sade lattvia, evitam raspunsul

ai dreptate vlad cu cea Carantanie... dar nu, incercam sa ma refer la episodul biblic:

matei, cap 4 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=4
luca, cap 4 http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=48&cap=4
marcu, cap 1:13+ http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=53&cap=1

[dustweaver]

Macar aici sa fiu on-topic.  ;-) Cred in echilibrul intre ce numim bine si rau (cu un "amendament", e drept), cred in "legea compensatiei" si in liber-arbitru, ca si intr-o curgere ne-liniara a Timpului. In rest, mai am niste teorii extremist - mistice pe care mi-e greu sa le verbalizez (am incercat, nu prea merge).
Cred, desi cuvintele-s un mijloc profund imperfect de a comunica in general, ca farama aceea de ce numim (iarasi) divin e cu adevarat in fiecare dintre formele  - irepetabile - de materie sau spirit (de aici, "reducand la cuvinte", omniprezenta Divinului). Cred ca esenta celor 10 porunci, de pilda, e "Sa nu faci rau" - si de-aici ajung la echilibrul acela pe care nu e bine sa-l stric, si-asa e destul de fragil.

Nu prea cred, insa, ca nivelul de ratiune al speciei este adecvat "cunoasterii absolute". Am renuntat de ceva vreme la a mai cauta raspunsuri "rationale", intelegand trufia din spatele pretentiei de-a fi primul care le gaseste  :-) , si am ales "adevar personal" in loc de "adevar absolut" - cred in existenta asta temporara ca in nimic altceva - trebuie sa fie reala, nu stiu cum sa zic. :-)

[dalV]

Nu prea cred, insa, ca nivelul de ratiune al speciei este adecvat "cunoasterii absolute".

Godel ne-a demonstrat ca vor exista teoreme ce niciodata nu vor fi rezolvate.

Dar daca noi nu avem acces la cunoasterea absoluta, asta inseamna ca "absolutul" nu exista?
Nu ma pricep prea bine, dar inteleg ca astazi Universul e considerat finit. Si daca e asa, nu cumva intrebarea lui Anselm de Canterbury, "care e cel mai mare lucru din lume?" capata iar sens? N-ar trebui sa ne-o punem, chiar daca riscam sa nu gasim raspuns?
Sau poate calea e una negativa, poate ajungem la raspunsuri prin negari, daca prin cunoastere directa n-avem cum.

[dustweaver]

Sau poate e vorba, de fapt, de apararea fiintei in fata... urmarilor Cunoasterii ("Eu sunt..." a apucat sa mai spuna Dionis), poate-ar fi mai mult decat putem duce... si poate tocmai zbaterea asta ne impiedica sa ne traim cu-adevarat vremelnicia... :-)

Nu, nici pe departe nu inseamna ca nu exista... (Chiar ca-s multe negatii :-)). Nu cred nici eu in "resemnare", dar, cumva, incep sa cred ca totul e mai "simplu" decat pare...

[dalV]

Deci...care e cel mai mare lucru din lume?

[Lulu]

Mi-a picat in mana, zilele astea, o carte pe care am citit-o acum mult timp. Pe coperta a doua am notat fraza urmatoare, care probabil ca m-a marcat cel mai puternic atunci :
" Pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ale sapte caturi ale Cerului, nici ale sapte caturi ale Pamantului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului Il cuprinde. Asa incat, ia seama, Alexis, sanu ranesti niciodata inima omului ! "

                                                                                                                        Alexis Zorba, Nikos Kazantzakis
Poate ca asta e cel mai mare lucru din lume . Daca cineva sta sa il masoare si are cu ce.
Cred in echilibru, in puterea faptelor noastre, a cuvintelor, a gandurilor. Si cred mai mult ca oricand ca nimic nu se pierde, totul se transforma. Ce oferim exact aia primim. Si de cele mai multe ori prin cai ce noua ne par absurde, pe care nu le putem recunoaste ca fiind provocate tot de noi, altcandva, cu alte ocazii, in cu totul alte situatii.

[mada]

Lulu, citeste Filocaliile si ai sa descoperi idei si citate cu mult mai minunate decit cel pe care l-ai dat tu.

Tu Il percepi pe Dumnezeu ca pe un "lucru", nu ca pe o "persoana" ?

[Lulu]

Urmam firul logic al postului precedent. Si sunt conviinsa ca sunt citate si mai "profunde" prin alte parti, dar mie mi se pare atat de frumos felul in care  exprima Kazantzakis universalitatea ideii de Dumnezeu, neprivindu-l din unghiul nici unei religii, ci din punctul de vedere al iubirii omenesti. Inima omului, asa slaba, sovaitoare, cateodata incarcata de ura, de regret, Il cuprinde. Cuprinde pe Cel de necuprins. Nu stiu cum ti se pare tie, dar mie mi se pare asta fascinant. Practic, conglomereaza cele doua indemnuri (fiindca urasc sa le zic "porunci") ale crestinismului (desi prefer sa le spun ale umanitatii, intr-un sens mai personal): iubeste pe aproapele si pe Dumnezeu. Adica iubeste. Pare usor, nu ?

[lattvia]

upsss...too deep for me.
intotdeauna am crezut ca discutiile de felul asta duc in final la niste concluzii care n au nici o legatura cu adevaratele crezuri ale protagonistilor.

la mine e simplu.nu cred decat ceea ce mie constiinta imi spune ca e bun.
si ar mai fi de mentionat cateva lucruri,clare ,simple si putine.

[dalV]

Lattvia, dar care e vocea constiintei tale? Ce o tine in viata?

[dustweaver]

Practic, conglomereaza cele doua indemnuri (fiindca urasc sa le zic "porunci") ale crestinismului (desi prefer sa le spun ale umanitatii, intr-un sens mai personal): iubeste pe aproapele si pe Dumnezeu. Adica iubeste. Pare usor, nu ?

:-) Da, e cu adevarat fascinant cum ceva atat de simplu a facut sens inca de pe acum cateva mii de ani. Ciudat, iarasi, cum, de pe "culmile luciditatii" pornind, ajungem la acelasi "biet" unic sens cu putinta pentru vietile noastre. Asta cred (si) eu. Acum imi pare prea tare termenul, dar in momentele de revolta mai cred, cateodata, ca e posibil sa dispretuim pe nedrept inaintasii care, cu maruntele lor puteri, ne-au spus asta fie si sub forma, daca vreti, "deghizata" a religiei. :-)

[Lulu]

Viata e prea scurta ca sa ne permitem sa fim adeptii vreunei religii anume. Putem practica unde vrem, dar, in fond, daca aceste doua indemnuri ne ghideaza in viata nu cred ca incalcam vreo porunca a niciuneia (ok, sectele cu mare atasament pentru sacrificiile umane ies din discutie:) ). In rest, nu sunt decat amanunte, inflorituri, puchitei, in functie de imaginatia si de interesele fiecarui intemeietor de dogma.

[lattvia]

Lattvia, dar care e vocea constiintei tale? Ce o tine in viata?

cred ca lucrurile alea putine si simple.au existat niste oameni care m au format intr un fel.cred ca ei sunt sau/si au dat vocea constiintei.

asa ca acu... e simplu.eu doar urmez un drum pe care ei l au costruit o viata.imi place sa cred ca special pt mine.vin dintr un luuung ,luuung sir de oameni "deosebiti".

[dalV]

Ciudat, am scris simultan lucruri asemanatoare. Nu suntem intr-adevar mare lucru, suntem inca o secunda din lunga viata a semintiilor noastre. Liberul arbitru nu exista.

[Lulu]

Eu cred ca libertatea este singura noastra ratiune de a fi. Trebuie sa cream in viata scurta pe care o avem un caleidoscop al deciziilor. Exista o multitudine de posibilitati, exista un infinit de sanse de care putem profita sau nu, in functie de ce hotaram sa alegem. Suntem esentialmente liberi si cand spun asta mi se face pielea de gaina. Pai numai un Zeu are acest privilegiu !

[lattvia]

simultan?

[dalV]

Da, eu scriam in acelasi timp la "Marturisiri (cumplite)"

Lulu, ar fi bine daca ar fi asa. Dar ce dicteaza deciziile noastre? Propria noastra vointa? Ex nihilo? Folosind ce criterii? Ce constiinta?
Vreau si eu sa cred ca avem libertate cât un graunte de nisip. Incerc. Singura explicatie, daca libertatea exista, ar fi ca deciziile ni le-am luat "altadata", poate in eternitate. Nu in lumea asta. Zic io.

[lattvia]

pot sa fiu si nu pot sa fiu de acord.
in functie de cum imi convine:) .

stiu de la oamenii aia cu drumu' si constiinta(si crede ti ma pe cuvant erau intr adevar deosebiti,nu explic ce inseamna asta decat in particular,altefel risc sa ma fac de rusine), ca ne nastem fiecare cu calea noastra.
am incercat de 2 ori sa pacalesc destinu' sau cum s o numi el....nu mi a iesit.m am intors de unde plecasem.
imposibil de suntat.trebuie parcursi toti km.

nasol.(era sa pun o injuratura dar....putin respect ce naiba.)

[Lulu]

Deciziile ni le dicteaza in mod categoric constiinta. Si le luam in functie de educatie, de experienta, de instinct (am observat ca daca ai incredere in instinct, in multe chestiuni iei hotarari care mai tarziu nu te frustreaza). Si aici se naste o alta intrebare intru totul legitima : de unde vine instinctul ? Personal cred ca instinctul este energia pe care am acumulat-o in timpul vietii si cea care ne-a fost transmisa de parinti, de bunici, de strabunici s.a.m.d. De cele mai multe ori are o manifestare confuza pentru ca nu il recunoastem ca atare dar odata ce l-ai acceptat ca facand parte din tine incepe sa lucreze in favoarea ta. Cea mai grea parte este sa ii recunoastem existenta pentru ca trebuie sa trecem peste limitele pe care pragmatismul ni le pune.

[dalV]

L-am auzit aseara pe Cristian Tudor Popescu, spunând ca intrebarea "Crezi in Dumenzeu?" e profund indecenta, pentru ca ar fi extrem de intima.
Sunteti de acord cu asta? S-a reintors vremea catacombelor, dar de data asta ele nu sunt sub pamânt, ci in noi. Lucrurile nu au fost mereu asa.  De ce astazi Dumnezeu este ceva atât de secret, de intim? De teama de a rani sau de a fi ranit de cei ce au alta credinta? Pentru ca lumea de afara e din ce in ce mai saraca in mitologie, ascundem pe Dumnezeu cât mai adânc in constiinta noastra, si-l pazim cum pe vremuri fecioarele-si pazeau fecioria?
Religia vine de la "religare" cum toata lumea stie, e un lucru colectiv, e ceva ce avem in comun. De ce devine religia atât de individuala?  Oare ne e teama ca lumina cruda a lumii ne va distruge ultimele credinte intuitive? E teama de adevar? Consideram, in adâncul nostru, ca nu mai poate exista legatura intre ratiune si credinta, si astfel, ascunzându-ne credintele, le aparam de ratiune?

[FataVerde]

Ete fleosc. CTP e probabil foarte convins ca este o mare valoare. Adica, ce ma intrebati, bai, voi pe mine in ce cred sau in ce nu cred. Ce sa spun, indecenta my ass (scuze).
Bineinteles ca nu-i nici o chestie de intimitate sa spui sau nu in ce crezi. Si nici de curaj sau lasitate. Si nici de mai stiu eu ce.
Ca intim este cum iti manifesti credinta, asta e altceva, nu trebui neaparat sa trambitezi peste tot cum tii tu post, sau cum trimiti bani la vreo manastire, sau cum mergi sau nu in fiecare duminica la biserica, sau de cate ori te spovedesti pe an.
Dar de ce sa ascunzi ceea ce crezi? Asta ar insemna ingradirea unei libertati. Castigate cu greu. De aia ma si enerveaza inventia asta idioata cu 'politically correct". Inventata tot de oamnei. Ca toate dogmele si ingradirile. Ni s-a dat libertate si noi cautam tot timpul materiale sa inaltam garduri si ziduri. Asta-i principala noastra preocupare pe lumea asta. Daca ne-am cheltui energia aceasta in alt fel, poate am reusi sa si zburam.

[Catalina]

intrebarea "Crezi in Dumenzeu?" e profund indecenta, pentru ca ar fi extrem de intima.
Sunteti de acord cu asta? S-a reintors vremea catacombelor, dar de data asta ele nu sunt sub pamânt, ci in noi.

   ai exprimat foarte frumos ideea cu catacombele interioare...eu inclin sa-i dau dreptate...asta simt si eu....credinta este o chestiune foarte intima..caci a crede si a comunica cu divinitatea este o totala dezgolire....este un moment de maxima sinceritate cu tine insuti si cu Dumnezeu...si nu poti ingadui oricui sa te surprinda in goliciunea fiintei tale.....dumnezeu este al tuturor, dar mai presus de toate este al meu.....caci El se reveleaza fiecaruia dintre noi in mod diferit...fiecare il percepe in mod dierit.......eu Il vad ,de exemplu, in zambetul unui copil...intr-o privire binevoitoare....intr-o zi insorita...il simt mai aproape decat as fi crezut vreodata.....il simt in interiorul meu.....el stie mereu ce e in inima mea....el stie de ce am actionat in vreun fel sau altul, el stie cand gresesc, cand iubesc, cand sufar, cand ii vorbesc, can il caut, cand sunt fericita....suntem eu si EL....si nu am nevoie de nici un mijlocitor in aceasta relatie....si nu e nevoie sa vorbesc despre asta....este dincolo de cuvinte si de gesturi(inchinat de fiecare data cand treci pe langa o biserica)....si daca refuz sa vorbesc despre asta sau sa-mi manifest credinta prin diverse gesturi , o fac dintr-un soi de teama...teama de a nu "strivi sarutul" ...de a nu speria ingerul....de a nu banaliza ceva atat de sublim.......si poate si din faptul ca nu vreau sa demonstrez nimic nimanui....caci in final....fata in fata tot eu si EL vom sta.........(sper k nu ma credeti nebuna.....)

[mada]

caci in final....fata in fata tot eu si EL vom sta........

Conform credintei ortodoxe, asta se intimpla la judecata personala a omului in cauza. Cea imediat dupa moartea fizica a persoanei respective.

INSA, la a doua venire a Lui Iisus, cand va fi judecata de apoi, adica judecata finala, fiecare om va fi judecat in raport de toate consecintele faptelor sale, iar pacatele sale vor fi cunoscute de toti ceilalti oameni.

Astfel, este exclusa posibilitatea ca doar sinceritatea fata de tine insuti sa fie suficienta. Iar de momentul de "toatala dezgolire" si "maxima sinceritate" (nu numai fata de tine insuti si fata de Dumnezeu), ci fata de toti oamenii asupra carora actiunile tale au avut o consecinta directa sau indirecta, se pare ca nu avem cum sa scapam, indiferent daca ne place sau nu. Deci "catacomba interioara" nu are nici un sens.

Oare cum ne vom descurca si ce vom simtii atunci (la judecata de apoi), cand toate pacatele noastre (tot ce am facut noi) vor fi cunoscute de ceilalti pe care i-am mintit, pe care i-am nedreptatit, carora le-am facut rau, carora le-am ascuns diferite chestii pentru a obtine diferite avantaje, etc ? Cand ei ne vor fi martori ai judecatii...

[dalV]

Pai, nici mie nu-mi plac catacombele, dar daca nu mai ai voie cu Dumnezeu pe afara? E din ce in ce mai manifest acest nou val de persecutii, vezi si articolele cerbului de la Coltul Conservatorului.

[mada]

Mda, dar ma intreb care e motorul care genereaza acest tabuu si aceste persecutii ? Si in ce scop. Ar fi interesant de analizat.

Parerea ta ?

Ce zici, mergem pe vizuina si-i rupem ?  ;-)

[mada]

Pai, nici mie nu-mi plac catacombele, dar daca nu mai ai voie cu Dumnezeu pe afara?

Pai si tie de cine iti pasa mai mult ? De Dumnezeu sau de gura lumii ?

[noa]

"Cand am nevoie sa vorbesc cu Dumnezeu, deschid gura si ii spun ce am de spus". Am citat din clasici (inca) in viata, adica din mine. Daca m-ar auzi abonatele la biserica, ar scoate funia cu usturoi la mine...Da, am adevarate discutii cu Dumnezeu. II spun cate ceva, mi se pare ca s-ar putea sa nu-I placa, cer scuze, Ii explic de ce am zis asa. Doamne, ca ai nebuni.
  Poate m-as duce la biserica, dar am senzatia ca, cel putin in orasele mici, biserica e cam ce era Opera pe vremuri(sa vad cine a venit azi, cu ce era imbracata Protopopeasca, cati bani a dat la Liturghie X etc). Ma gandesc, si eu, asa, ca omul prost, ca nu asta ar fi rostul mersului la slujba, duminica.
 Ma distreaza, intre ghilimele fie spus, stilul unora de a te convinge sa asisti la slujbe: incearca sa te forteze. E, asta iar nu mi se pare normal,credinta cu gun-ul in tampla.

[noa]

Aici avem un preot pe care nu il agream prea mult. Ei bine, acum sunt "fan". Cand vine la noi , intra cu zambetul pe buze, ca stie clar ca o sa tragem o partida de glume. Ce sa zic, inclusiv la nunta si cand ne-au scos nasii la biserica, am ras de n-am mai putut.
  Nu e de mare sensibilitate ce am scris eu aici. Am vrut, in principiu, sa spun ca preotii au un mare rol in chemarea oamenilor in biserica, in aducerea lor la credinta.

[lattvia]

Pai, nici mie nu-mi plac catacombele, dar daca nu mai ai voie cu Dumnezeu pe afara?

Pai si tie de cine iti pasa mai mult ? De Dumnezeu sau de gura lumii ?

buna intrebare.

[dalV]

Nu e vorba de gura lumii, sau poate si de ea. E vorba, hmmm, cum sa zic? Nu stiu

Insa probabil ca e mai bine asa. Culmea. O Imparatie a Cerurilor nu exista aici, altfel Hristos ar fi ramas pe pamânt sa faca minuni in continuare.

[lattvia]

Nu e vorba de gura lumii, sau poate si de ea. E vorba, hmmm, cum sa zic? Nu stiu

Insa probabil ca e mai bine asa. Culmea. O Imparatie a Cerurilor nu exista aici, altfel Hristos ar fi ramas pe pamânt sa faca minuni in continuare.

aici,unde?

[dalV]

Aici, în lumea noastră. Probabil ca noi toţi ne-am întrebat de ce Dumnezeu nu e aici, printre noi, săvârşindu-şi minunile în continuare. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, l-am fi pierdut pe Dumnezeu din acel loc intangibil dinăuntrul nostru. Şi ne-am fi pierdut şi darul libertăţii de a alege.

Ceea ce ar trebui să facem, e să ne trăim viaţa. Ca viermii care se târăsc pe sub pământ: ei îşi trăiesc viaţa. Noi nu. Nu mai ştiu cine a zis asta, dar avea dreptate.

[Heruvim]

o intrebare la care abia astept sa ii dau raspunsul...

probabil ca multi vad un fel de forta impersonala care le ghideaza viata...altii nu....dar ceea ce ma uimeste intotdeauna este sincronicitatea.

as putea zicea ca ea e zeul(ma rog zeita daca tinem cont de gen) care m-a marcat cel mai mult.

pentru ca..la un moment ulterior tuturor problemelor mai mult sau mai putin importante..s-a dovedit ca tot raul a fost spre bine.

cum spunea cineva " Toate marile tragedii au happy-end, dar cati pot rezista pina la sfarsit? "

[dalV]

Heruvim, bine ai venit.

Ai dreptate. Mai mult, există momente in viaţă în care trama complexă pe care navigăm devine mai transparentă, aproape că vedem cu ochii tainici trecutul şi viitorul, desigur, ca prin ceaţă.
Cred că e ceea ce Jung numea "arhetipul Sinelui". Acea parte inconştientă din noi care ştie ce putem fi, ne ştie destinul.